vineri, 2 mai 2014

E doar o chestiune de viziune

“We can’t hate ourselves into a version of ourselves we can love.” 

Nu vom ajunge la versiuni ale noastre pe care să le iubim dacă nu ne oprim din urât versiunea curentă.

Prima dată când am auzit această idee în relație cu conceptul de „viziune”, m-am strâmbat cinci minute bune, pentru că mă așteptam să pot scoate ceva inteligent și plin de sens din această definiție, lucru care nu s-a întâmplat.

Până azi.

Ca să pot înțelege “We can’t hate ourselves into a version of ourselves we can love.” a fost nevoie de opt luni de cultivat intens stima de sine, fericirea și auto-acceptarea. Nu e ca și cum înainte stăteam extraordinar de prost cu ele, dar îmi amintesc că mi se părea absurdă ideea pentru că nu vedeam cum e posibil ca lucrurile să stea alfel decât opusul ideii.

Gândirea mea de atunci îmi trasase următoarele coordonate: „Am o versiune a sinelui pe care o urăsc-punctul A. Buuuun. Vreau să ajung la o versiune a sinelui pe care să o iubesc- punctul B. Și mai buuuun. Numai că de aici până acolo e o prăpastie destul de mare. Ce fac să o acopăr? Nu există decât două variante: ori mă urăsc, ori mă iubesc. Nu mă pot păcăli că-mi iubesc versiunea curentă, pentru că n-o fac. Așa că o să aștept, să văd ce se întâmplă, și poate, miraculos, o să ajung să mă iubesc.”

Gândirea mea de acum, după intensul proces de transformare, a mai adăugat o etapă, de tranziție între self-hate și sef-love. Etapă în care se exersează înțelegerea față de propriile greșeli. Etapă în care se învață, la început mai greu, apoi din ce în ce mai ușor, că nu iese nimic bun dacă-ți exagerezi defectele. Etapă în care se înțelege că tu ești singura persoană care te poți salva: ceilalți pot doar să faciliteze sau să încetinească procesul, dar în final, metaforica salvare vine mereu din interior. La fel de bine, e și etapa de responsabilizare asupra propriei vieți. Ce a fost radical pentru mine din punct de vedere al perspectivei e realizarea că eu dețin control complet asupra mea, a vieții mele și a felului în care mă raportez la lumea din jur și la întâmplări. Am văzut că nu-mi place, am înțeles că am putere asupra ei, și de atunci am început să o transform în ceva de care să fiu mândră.

Acum, ce legătură ar putea asta să aibă cu „viziunea”? Păi, judecând după una dintre definițiile viziunii, care este „setarea unui scop de atins în viitor”, aș spune că e esențial să știm cum să abordăm acțiunile în atingerea oricărui scop care are la bază o versiune de sine pe care să o iubim. Ce a funcționat pentru mine a fost etapa de tranziție: mi-am dat voie să nu mă mai sancționez atât de tare pentru greșelile mele. Și asta mi-a luat cea mai mare parte din cele 8 luni.

Nu pot să spun cu certitudine ce o să funcționeze pentru voi, dacă vă aflați în această situație, pentru că trebuie să dați singuri un înțeles acelei propoziții. Ce pot să vă spun, însă, e că trecerea de la punctul A la punctul B nu se va întâmpla peste noapte. Dacă nu ar fi trecut tot acel timp în care să mă împac cu propriile-mi scăpări, nu aș fi putut înțelege astăzi ce înseamnă cu adevărat cele 13 cuvinte.

miercuri, 16 aprilie 2014

Visurile nu sunt decât planuri ce așteaptă acțiune

Îndrăzneață afirmația din titlu, nu?

În fond, de ce nu ar fi? Este nevoie de o grămadă de curaj pentru a-ți asuma responsabilitatea pentru felul în care decurge propria-ți viață și, implicit, este nevoie să-ți asumi această responsabilitate pentru a-ți putea construi viața exact așa cum ți-o dorești.

E surprinzător și pentru mine cât de mult mi-am schimbat viața în bine când am început să recunosc responsabilitatea pe care o am asupra proprie-i fericiri, și exact despre fericire vreau să vă povestesc astăzi. Fericirea, pentru că se pare că încă mai este privită de unii oameni ca pe ceva utopic și ambiguu. Fericirea, pentru că nimic nu mi se pare mai important. Fericirea, pentru că o consider o doctrină de viață, și nu un punct final.

După ani de zile de nehotărâre și pendulare între chestii din care aș putea să-mi câștig existența (ale căror mărturii pot fi accesibile chiar aici, cu câteva click-uri), am ales psihologia. „De ce?”, am fost întrebată de cunoscuți, cu o urmă de dezamăgire în voce. E extraordinar de simplu: pentru că mă face fericită. Desigur, nu aș fi putut să știu asta fără fundalul acelor ani de încercări și eșuări diverse, nu neapărat în termeni de meserii, cât în metode de abordare asupra vieții. Pe rând, am încercat cinismul, și victimizarea, și detașarea. Am încercat și superioritatea, și nihilismul. Am fost și Sherlock Holmes și geniul rece al tovarășului Eminescu. Am încercat, și îmi mulțumesc că am făcut-o, pentru că altfel nu mi-aș fi dat seama că niciuna dintre ele nu-mi servește scopurile.

Fără aceste încercări, probabil că nu aș fi descoperit nici coordonatele care mă făceau să mă simt în viață. Mi-am observat dorința de a înțelege și de a cunoaște (pe care sper că o voi controla destul de bine ca să nu se transforme din nou în obsesia controlului :)) ), plăcerea de a lucra cu oamenii și nu cu cifrele, și determinarea de a prelua inițiativa. Am descoperit că ploaia mă trezește și mă bucură într-un fel pe care zău că nu pot să-l explic. M-am convins nu doar că mate-info nu e de mine, dar că, ironic, nici filologia nu e, pentru că pragmatismul meu instinctiv are nevoie de dovezi și certitudini pe care literatura nu le oferă.

Până acum ceva timp, am încercat să fac o ierarhie a acestor puncte și să acționez în consecință, dar mai mult decât evident este că nu mi-a oferit niciun fel de satisfacție. Pornind de la premisa preluată de la cei din jurul meu și din auzite, cum că locul de muncă, la fel ca școala, nu este prin definiție plăcut, am crezut că e complet absurd să vreau să unesc toate punctele. Acum pot spune în sfârșit nu doar că am reușit să le unesc pe toate, dar că sunt mai entuziasmată ca niciodată de toate oportunitățile pe care nu le-am avut încă, și mai dornică decât am fost vreodată pur și simplu să trăiesc.

Ghiciți ce s-a schimbat? Gradul meu de responsabilizare asupra proprie-mi fericiri. Nu am nevoie să dețin controlul asupra lucrurilor care se întâmplă în jurul meu, pentru că dețin controlul asupra mea. Lucruri care mi se păreau utopice îmi erau de fapt la îndemână, iar această realizare a coborât noțiunea de fericire de pe un piedestal auto-impus în viața de zi cu zi. De aici și până la cultivarea stării sub formă de filozofie de viață nu a fost decât un singur pas.  

Fericirea mea are multe nume. Unul dintre ele este psihologia, pentru care dedic timp zilnic. Așa cum îmi este mie la îndemână fericirea, așa îți este și ție. O să te pocnească în față mai devreme sau mai târziu, dar până atunci, caut-o în tine și în oamenii și lucrurile din jurul tău.


miercuri, 12 februarie 2014

People are like wine

Some are sweet, some are bitter, some are just what you need at the end of the day. But they all change, as time goes by.

Ten years ago, I barely knew what wine was. I was just a ray of 8-year-old sunshine, who had merely started to perceive the intrigueness of our world. Looking back at the emotional rollercoaster that was my adolescence, I realiza now that I could not have asked for more enlightening experiences.

Despite my close-knit relationship with my family, I used to be quite a solitary youngster. The dull dramas of mistrusting friendships, with a pinch of bullying, fuelled trust issues. Throughout the years, however, I navigated through books and music, I learnt lessons from experiences and beauty from joyful moments. I was shown that people are so delightfully different, and that judging and labelling are marks of cowardice and ignorance. The darkness made me commit to spreading joy, and the light offered me something worth fighting for.

So, if you ask me why change is paramount through years, I will tell you that it is because it gives the opportunity of improvement. As life does not wait for you to be ready, you can either embrace what it provides or stuck in routine. And the best window to let the wind of change reshape you is living itself. It only takes courage and a leap of faith.

Therefore, start making a change today. There is no Prince Charming around the corner: you save yourself. I am certain you can do it. Ten years from now, it will have piled up for a better version of yourself.

luni, 23 decembrie 2013

Normal că am ratat aniversarea blogului...

Asta-i partea nasoală la a fi prea absorbit în propriile gânduri: că lumea din jur se dematerializează cu totul. Partea bună e că blogul nu se supără.

4 ani de blog. Bine, chiar dacă în ultimul an am fost mai mult absentă, aș minți să zic că nu mi-am amintit de el. Plus de asta, am realizat că blogul meu a fost destinat să aibă un scop nobil, pe lângă cel de arhivare a ideilor și momentelor mele de inspirație.

Cel puțin, a fost creat cu un scop nobil: biciuirea inculturii și promovarea valorilor. „Profund antianalfabet”, nu-i așa? Între timp, scopul nobil inițial s-a metamorfozat în inițierea mea serioasă în ceea ce înseamnă blogging, articole, și practic jurnalism online. O experiență dintre cele mai folositoare, cu siguranță. Am cunoscut o mulțime de oameni super, am învățat din articolele lor, am fost martoră la procesul lor de transformare, și-am învățat că ceea ce contează cel mai mult e cât de bine poți merge prin foc.

Momentul în care am început să mă depărtez de mediul online a fost, cred, momentul când am început să mă descopăr pe mine, la un nivel mult mai profund decât tot ce credeam înainte. În răspunsul veșnicii întrebări „Îți trăiești viața sau o înțelegi?”, am început să-mi trăiesc viața, în prezent, și nu prinsă în trecut sau îngrijorată de viitor. Scopul nobil al blogului a devenit astfel de eliberare prin scris. Sacul personal de box al furiei lăuntrice. Și da, n-aveți idee cât de mult ajută, pentru că nu exagerez când zic că scrisul pe blog m-a menținut pe linia de plutire și m-a împiedicat să explodez. Încă o face.

Asta e povestea până acum. 4 ani de blogging și m-a ajutat mai mult decât aș fi sperat sau mi-aș fi închipuit. Mai mult decât statisticile de cititori (pe care blogul acesta le-a cunoscut atât la prosperitate cât și la anonimat), mai mult decât numărul de postări pe an, mai mult decât statisticile. Și ăsta e argumentul suprem pentru care nu am intenționat vreodată să închid blogul.


vineri, 1 noiembrie 2013

I am John Watson

It`s been a terrible hollowness I`m recovering from, but I`m doing well right now. The rabbit hole I fell into was dark and muddy, but even though I stained my white fluffy tail, I have come back enlightened.

Ever since I became overwhelmed by the Sherlock Holmes and John Watson relationship, I oscilated between identifying myself with one of these characters. I had to make it clear, in order to know what I was looking for, but somehow I could never pinpoint it. Unconsciously, I started to transform myself into a thinking machine, a fortress against feelings and everything as petty and commonplace as emotions. I was cool, I was badass and laidback and everytime any flicker of loneliness broke through the stonecold perfection, I wrapped my mind into the `Alone is what I have, alone protects me` coat to keep my clockwork heart warm.

It was good while it lasted, but I wasn`t really happy.

Then Iashington came, and one of the major changes it triggered was the realization that following the same beaten track of `feelings suck, bleah go away` was not doing me any good. It was only after I realised it that I discovered what real happiness was. I`ve tasted it, I`ve felt it in my veins, I tried to grow it and make a habit out of it. I was not strong enough to suceed.

But I have recently realizaed that being a cold, rational machine does not fulfil my life properly. I am not Sherlock Holmes, living in a mind palace detached from feelings. I am John Watson. A soldier, always marching on, always fighting a battle. I am loyal, I am joyful, I am always there, no matter what. Exactly like Watson, I try to fill the hole in my soul by rebuilding it with someone else in the middle. The only difference is that John Watson found the perfect person to owe. I haven`t yet.

luni, 19 august 2013

to the friend I am still searching for

there`s an absence of you
that aches in the corner of the smiles I put on when people tell me how happy they are.

there`s an absence of you
between the lines of the fingerprints you left on the books I`ve borrowed you.

there`s an absence of you
and it sticks to my tongue words that can`t be shared with anybody else.

there`s an absence of you
that runs deep in the wounds left by my happy memories.

there`s an absence of you
in places you weren`t even a presence.

they say you know when you meet your `once in a lifetime` person;
I am eager to find out. Until then,
there`s an absence of you.


miercuri, 14 august 2013

Strigăt de luptă

Tot ce-mi trebuie acum este o toamnă, pentru că sunt atât de multe lucruri de stins în mine, că numai zilele ploioase și răcoarea pot compensa cu tot ce-a sufocat vara. O după-amiază întunecată, furtunoasă, paltoane, eșarfe și umbrele, o ceașcă de ceai, muzică, cizme. Nimic mai mult decât serenitate și un banc de lucru unde să-mi pot construi de la zero echilibrul interior. Unii urăsc toamna pentru că pun egal între ea și întoarcerea la școală; îmi pare rău pentru ei că nu văd dincolo de obstacole.Dar cu cât mă gândesc mai mult la redactarea acestui scenariu cu happy-end unde eu îmi recalibrez armonia, cu atât simt că sunt pe cale să las toată radioactivitatea din mine să se scurgă și să explodeze; singura diferență e că ar exploda într-un plânset mascat de un strigăt de luptă.

Tot ce-mi trebuie acum este o toamnă. Toamna e întotdeauna mai ușor să te simți singur.

sâmbătă, 25 mai 2013

The drops of May

I'm witnessing nature in its utmost destructive state of being in a quite long time. There's a wild downpour accompanied by the unbounded wind of a summer storm, and the heavy darkness of the sky is lit by thin electric broid. So deadly, yet so beautiful. And in that symphony of life and death, beauty and violence, one short moment is enough to end it all, enough for the world to return to its boring peacefulness. A bit like life, don't you think? It starts by showing the prospects of the struggle, and as it is unfolding its gorgeous unmercifulness, it makes the man forget that it's going to end, sooner or later.  And then, out of the blue, it goes away as it came, unheard, unfelt, unpredicted. You can see the wreckage it has left, but everything is just an echo, a story, almost as if you can fathom the beauty of the storm by the depth of the scars it left. Just like life. We're all stories in the end.