Răsfăț

De un timp considerabil nu am mai avut un weekend atât de bun, bun în toate sensurile la care vă puteți gândi: fără teme, fără obligații, fără nimic ce ar putea să mă distragă de la starea de vacanță. Poate și pentru că a fost primul weekend liber în care am folosit și nu IROSIT timpul. Și chiar dacă primăvara se lasă așteptată, așa cum ne-a obișnuit, printre pojghițe de gheață și vânt tăios, nu mă deranjează deloc, în afară că nu a început încă să plouă, dar sunt dispusă să aștept.

Așa am ajuns să spulber intenționat orice posibilitate de a ieși undeva și m-am ascuns în peștera mea, cu rezerve industriale de ceai, până când cineva va veni să mă tragă de-un picior și să mă dea afară în înfiorătoarea lumină a zilei, ceea ce nu s-a întâmplat. Două filme noi, unul văzut de n ori și o carte pe care-mi doream de mult să o citesc, plus multă muzică și câteva ore odihnitoare de somn: toate în decursul a 30 de ore: TIME WELL SPENT.

„Emily the Strange- Stranger and Stranger” nu este unul dintre cele mai spectaculoase romane pe care le-am citit, și nici pe departe unul care să-ți trezească frământări interioare pe tema întrebărilor existențialiste universale. DAR este o poveste foarte bine scrisă, un carusel de răsturnări de situație și reușește să creeze o atmosferă care îi absoarbe imediat pe cei fascinați de stranitetatea personajelor și de situațiile în care se află, în deosebi dacă primul roman din serie, „The Lost Days” le-a trezit interesul pentru frapanta și spectaculoasa lume a fetei de 13 ani obsedate de știință, de culoarea neagră și de tot ce este anormal pentru oamenii obișnuiți. Pentru mine a fost un refugiu binevenit și o întoarcere la un semi-alter-ego, adică la un personaj cu care mă identific doar pe jumătate, și cealaltă jumătate este, de cele mai multe ori, ceva total opus personalității mele, dar care totuși mă atrage într-un mod inexplicabil, în cazul acesta fiind tot ce înseamnă interesul către informatică, fizică etc. , dar și o reconfirmare a ideii că a fi ciudat este doar un alt fel de a spune despre cineva că este deosebit, unic și interesant așa cum e.

Vineri am reușit în sfârșit să văd „Third Star”. Nu știu dacă v-am mai spus, dar eu nu plâng la filme, la cărți, la melodii, la NIMIC. Singurele lacrimi de acest gen sunt cele stârnite de râs.  Nu pot, pur și simplu nu pot. Asta nu înseamnă indirect că nu sunt capabilă de emoții, de sentimente sau că sunt atât de insensibilă că nimic nu poate pătrunde cu adevărat în inima mea; percep și rezonez complet cu tensiunile și situațiile dramatice, iar câteodată starea din urma impactului cu filmul/cartea/melodia este mult prea profundă pentru a fi exteriorizată prin niște amărâte de picături de apă sub formă de lacrimi. La filmul ăsta, însă, inexplicabil, am renunțat la toată concepția dinainte și parcă tot ce am adunat până acum din tot ce am citit, ascultat sau văzut, a răbufnit, a explodat.  Nu știu dacă am avut nevoie de o zguduire așa brutală să-mi amintească că viața este prețioasă și merită trăită și că doar faptul că ești în viu ar trebui să te bucure mai mult decât ar putea oricine să te întristeze. Știu, pare clișeic, în teorie sună bine, extrem de bine, dar câți dintre cei care aud acest adevăr SIMT și CRED cu adevărat asta în momentele în care au nevoie? Câți reușesc să treacă de agitația interioară și de depresie și de plictiseală și de „nu știu ce să fac cu viața mea” și de „ce rost are dacă și cum trăiesc, pentru că oricum e o risipă de timp” și de „nu mai am nimic, ce bine ar fi să mor decât să trăiesc în lumea asta urâtă care oricum e împotriva mea și care nu mi-a adus decât supărare și ghinion și etc. etc.” ? De acum înainte eu nu îmi voi mai permite NICIO scuză să mă plâng de cât de mizerabilă ar putea fi viața. Pentru că mi-a fost arătată doar o mostră din dovezile existente  să mă conving cu adevărat că nu are rost să te plângi. „Third Star” a fost o trezire la realitate, și-l recomand oricui care-a simțit vreodată deznădejde să-l vadă. „Third Star” este unul dintre acele filme care se văd și se simt mai bine în singurătate, în intimitatea unui loc închis în care te simți confortabil, în întunericul desăvârșit și liniștitor al nopții.



Nu o să vă zic de filmul pe care l-am văzut de n ori înainte pentru că nu este cazul, nici aici, nici acum, Este vorba de primul episod din primul sezon din Sherlock (apropo, dacă printre cititorii mei se află vreun fan al serialului, să nu ezite să-mi spună :D ), serialul de la BBC, pentru care-i sunt recunoscătoare Andrei că a ținut să-mi reamintească să mă uit, și despre care o să vă povestesc mai mult într-un alt articol. Acum vreau să vă spun despre neinspirata mea alegere de a vedea „The Number 23”. Problema nu e că nu mi-a plăcut,  de fapt am vrut din toată inima să-l văd datorită fascinației mele către numerologie și simboluri, ci că mi-a alimentat paranoia într-un mod teribil, ceea ce nu este deloc bine pentru o persoană care deja deține o doză anormală de paranoie care ocazional izbucnește și preia controlul. Nț, nț, nț. Oricum, dacă nu vă știți amenințați de o înclinație spre suspiciuni și îmbrățișări ale teorii ale conspirațiilor, este un film interesant de văzut, mai ales că Jim Carrey dovedește excepțional de bine că poate să joace și alte roluri, nu doar tipi amuzanți sau tembeli, așa cum s-a obișnuit toată lumea.

Normal, pentru că eu nu am limită, și decât să scriu des și puțin prefer să absentez vreo 10-14 zile și apoi să scriu un articol kilometric, nu din obligația de a scrie ceva, ci din nevoia de a scrie și de a vă comunica ce consider eu cu adevărat că merită spus. Și cum nu am adus vorba de magnificele sărbători de primăvară pe care eu le-am neglijat în mod barbar în acest articol, vă spun că au fost calme, deloc extraordinar de spectaculoase, ci cu o atmosferă de stare de bine și de armonie (am primit flori și ciocolată anul ăsta de 8 Martie și deși m-a bucurat enorm gestul, mă îngrijorează că lumea deja crede că îmbătrânesc!). Okay, de ajuns pentru următoarele 10-14 zile mwahahahaha. Glumesc, habar n-am când o să mă apuce din nou dorința asta așa de aprinsă de exteriorizare, așa că până data viitoare...just stayin alive.



P.S. Cred că în seara asta mirifică de dumincă o să încep să văd varianta veche a serialului actual de la BBC, cu Basil Rathbone în rolul lui Holmes. Abia aștept să vă spun tot despre obsesia mea pentru Sherlock Holmes și Dr. Watson.

P.S.2 Mai nou mă găsiți și pe Tumblr: www.running-like-jack-sparrow.tumblr.com :D

P.S.3 Dacă este cineva în stare să-mi descrie și mie exact senzația pe care-o ai după ce vezi videoclipul ăsta, aș fi recunoscătoare, pentru că eu habar n-am cum s-o numesc și unde să o încadrez.

Încep primăvara cu un gând bun

Ante-scriptum: Postare scrisă pe 1 Martie, dar postată pe 29 Februarie („azi”-ul este tot 29 februarie) pentru că nu aș putea să ratez ocazia să am pe blog o dată atât de „rară”. Cine știe dacxă peste 4 ani voi mai bântui pe aici...

Și cu un optimism debordant. Poate că acesta este momentul meu. Poate că-l merit, poate că nu.  Poate Sigur va fi bine.

Aseară am terminat „Istoria Iubirii”. Cu siguranță este tipul de carte pe care-l întâlnești o singură dată în patru ani, tipul de carte ce-și lasă cu o nonșalanță uluitoare amprenta încă de la primele pagini. De cele mai multe ori, cărțile pe care-mi pun în minte să le citesc mă dezamăgesc: îmi setez așteptările irațional de înalt și îmi trezesc spiritul critic într-o alertă maximă, fără să-mi dau seama că e doar o carte despre care nu știu nimic deocamdată. Însă romanul lui Nicole Krauss nu doar că mi-a atins așteptările, ci mi le-a întrecut cu desăvârșire.

Nu pot să spun exact ce-mi place (mai mult): povestea de fundal, pasajele filosofice sau felul în care a fost construită relația; știu doar că a atins o fibră sensibilă și că a reușit să transforme în praf majoritatea perspectivelor pe care le aveam despre abordarea temei iubirii în cărți. Până nu demult, am refuzat să citesc romane cu tema romantică: toate mi se păreau cheesy și siropoase și nu mă tenta în niciun fel să citesc alte fețe ale unui clișeu al literaturii, să-i spunem.M-am întors către romane polițiste, de aventuri, crimă, mister et. comp. Și totuși, pornind cu concepția asta, am citit o carte numită „Istoria Iubirii”. Ceva îmi spunea că are să fie diferită, și m-am bazat pe asta ca pe ultimă șansă pe care mi-o acord să văd dacă, în vreun fel, rezonez cu tema iubirii din muzică/literatură/filme. Cred că am avut dreptate într-o anumită măsură: unele creații chiar sunt siropoase și superficiale. Totuși, m-am convins că există cărți care au puterea să se îndepărteze de tipare. Și sunt decisă să mă dedic în întregime căutării lor.

P.S. Următoarea pe lista mea de „cărți pe care vreau să le citesc dar n-am nicio idee de ce, doar știu” este „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery. Sper să nu o găsesc la fel de „repede” ca și pe cealaltă.

Vă doresc o primăvară la fel de caldă și îmbătătoare precum fiorul primelor raze de soare după o iarnă atât de cumplită!

Țin în mână cartea care-a făcut obiectul utopiei mele timp de un an și ceva. N-am nici cea mai vagă idee de ce am vrut cu atât de multă statornicie să o citesc, dar îi mulțumesc lui Rosaline că mi-a făcut cunoștință cu Istoria Iubirii de Nicole Krauss.

***

Eu niciodată nu-mi pun semne la cărți ca să știu unde am rămas. Poate pentru că nu am găsit nimic atât de important care să-mi amintească de unde să-mi reiau stările induse de lectură, sau poate că e un exercițiu abstract de memorie, având în vedere câte cărți am început. De data asta însă a fost diferit. Am simțit nevoia  să-mi iau precauția de a nu greși intrarea în lumea mea, departe de imensitatea lucrurilor pe care le am de făcut. Am deschis sertarul biroului, un fel de alter-ego în care adunat toate nimicurile, toate hârtiile mototolite, toate carnețelele și brelocurile și jucărioarele și câte alte chestii dezmembrate care ar putea însemna ceva, pe care nu mă îndur să le arunc, care îmi reamintesc doar la o singură privire de fiecare bucățică aproape uitată a amintirilor mele, a spiritului meu.

Dacă altcineva ar deschide sertarul nu ar vedea decât o fascinantă și frapantă dezordine, o încâlceală de hârtii cărora le-ar sta mai bine în coșul de gunoi sau eventual, cu multă îngăduință, într-o aranjare decentă pe diverse categorii de mărime, vechime sau importanță. Deși, în principal, coșul de gunoi ar fi soluția ideală. Așa cum vă așteptați, într-o clișeică descriere, pentru mine toate sunt la locul lor, și totuși asta nu mă împiedică să-mi fie greu să aleg DOAR un lucru cu adevărat important ca să fie semn de carte. Am început să scotocesc după ceva, orice, înviind, cu fiecare atingere absentă a obiectelor pe care le dădeam la o parte, diverse momente din trecut, ca-ntr-o galerie întuncată unde becurile se aprind numai când treci pe lângă ele. Cum e să manevrezi timpul este greu de descris. Știu doar că nările se inundă cu dulcele miros al puterii (hh, da, puterea de a sări între malurile timpului după bunul plac!) în timp ce mintea derulează șirul unor povești unde tu însuți ești protagonist. Privindu-mă pe mine mă întrebam dacă acum e altcineva (poate tot eu?) care mă privește făcând asta.

***

Își plimbă degetele calde pe mânerul rece la sertarului și trase ușor, glisând cutia de lemn cu o greutate ciudat de insesizabilă. O întâmpină din prima clipă un amalgam de culori de la copertele carnețelelor, mingiuțele mici și săritoare, linii dictando, bucăți de ziar cu articole, post-it-uri cu citate sau pagini de carte sau liste pe care nu le-a dus niciodată la capăt, abțipilduri rămase de cine-știe-cât timp, în fine, lucruri care nu-și găseau locul în ordinea pe care mama ei și-o imagina că există. Scoase, pe rând, foițe de agendă cu orarele anilor trecuți, pasaje rupte din ziar cu articole despre cartierul în care locuia (se simțea specială citind opinii bune despre lucruri din care făcea parte), subiecte de examen din vara precedentă. Se opri asupra celor din urmă: îl nimerise pe cel de matematică. O foaie îndoită și puțin mototolită, cu urme de cerneală unde stiloul ei notase rezultatele exercițiilor ca să și le amintească și să discute apoi cu ceilalți (iubea să facă asta), X-uri în dreptul exercițiilor care i-au dat bătăi de cap, V-uri făcute cu multă satisfacție în dreptul celor pe care le făcuse bine. Ura matematica, dar totuși se bucura să vadă că trecuse cu bine de acel obstacol. Găsi apoi bucăți de hârtie rupte din pagini mai mari (sfârșiturile caietelor, cel mai probabil) cu poezii stângaci scrise în engleză de când avea 11-12 ani. Le reciti râzând și căută la îndemână un creion să corecteze greșeala gramaticală pe care-o descoperise.Altele erau cântecele în română: uite, pe asta scria „de la 10 ani”:

„Ce păcat că nu poți da timpul înapoi

Să te poți retrăi clipele copilăriei

Să te poți bucura de toate din nou

Să te poți bucura de vremea când

Nu trebuia decât să înveți și să asculți!

E frumos să ai 10 ani

Nu mai ești mic și știi multe

Dar în urmă un gând te doare

Că lași încet copi... ”

Ultimele litere erau dizolvate de o pată ce părea să fi fost apă.

Dădu apoi de bilete de cinema, rupte pe margini, îndoite după forma în care se înghesuiau în buzunare când le băgă la repezeală. Astea îi dădură fiori pe spate: știa câte amintiri avea legate de filme, cât de mult se distrase și mai ales cu cine, cât de mult așteptase filmele respective. Cutele dădeau micilor tichete o senzație de personal, de vechime, de căldură interioară. Ce ar fi fost dacă le-ar fi îndosariat pe toate frumos, drepte, neatinse? Cu siguranță, amintirile i-ar fi fost încorsetate de răceală. Alte hârtii erau notații făcute în grabă cu lepșe sau întrebări unde dăduse răspunsurile în acronime, descifrabile doar de ea. Se îngrozi când realiză că nu mai avea nici cea mai vagă idee de la ce veneau,dar apoi își reaminti brusc semnificațiile, radiind de fericire: DA, EA-CU-ADEVĂRAT ERA ÎNCĂ ACOLO. 

În final, renunță la a mai căuta un semn de carte.

***

Nu e prima oară când se întâmplă să mă simt privită și să mă întreb dacă nu cumva, așa cum eu am privilegiul să urmăreasc îndeaproape gesturile și gândurile bătrânului Leo Gursky, nu la fel de bine chiar eu sunt personaj în cartea cuiva? Și acum, cât scriu, alt cititor să se minuneze de haosul ordonat din mintea și din spiritul meu? Mă întreb cine oare-ar crede că poveste mea merită citită...

_____________________________________________________

P.S. Nimic din tot ce am scris NU este fals/exagerat/inventat, ci un profil exact al realității.

Cred că doar așa mă apucă pe mine scrisul pe blog, atunci când mă aflu într-o stare vecină cu disperarea. Cu renunțarea. Hm, veșnicile mele nemulțumiri și reproșuri la adresa vieții, sau poate de fapt la adresa mea, mă întristează și mai mult când mă fac să realizez că ele nu sunt decât dovezi ale banalității mele. Și de ce mi-am găsit eu fix să mă plâng acum? La naiba, îmi place să mă plâng și la fel de bine, mă plâng pentru că-mi place să mă plâng. Nu vă cer să mă judecați. Nu vă cer să-mi spuneți în față că nu știu să apreciez ce am.

Petrec prea mult timp cu mine însămi. Până acum ceva timp credeam că este o parte din ritualul meu de refugiu, dar adânc înăuntrul meu e o lume înfricoșătoare cu gânduri de-o ciudățenie rară, și cu cât le analizez mai mult ideologia, mă afund și mai tare în nemulțumiri. La ce bun să realizezi cât de mizeră poate fi viața? Nu-ți dă decât bătăi de cap. Ignorance is bliss. Decât să mă înconjor de oameni care nu-și dau interesul să înțeleagă sau în care mi-am pierdut încrederea, mai bine rămân eu cu mine. Cel puțin acolo încă e cald.

P.S. Am nevoie de un shut-down și de un restart. Urgent. Altfel o să-mi suprasolicit memoria cu tâmpenii inutile. Atât de adevărat: „sentiment is for the weak, sentiment is a chemical defect found in the losing side”...

Bilanț

Melancolia plutește în aer și amintirea plăcută a unui an care a mers mult, mult mai bine decât aș fi îndrăznit să sper e atât de vie în mine, pulsează în toate colțurile eului, și se repetă la infinit, ca mitica derulare a întregi vieți atunci când se apropie momentul sfârșitului. Un sfârșit încărcat cu dramatism ușor exagerat, cel puțin pentru mine; părăsesc siguranța trecutului pentru a mă avânta în imprevizibilitatea viitorului, dar de data asta ceva e diferit: eu sunt diferită, pentru că după zbuciumul din vară, cred în sfârșit că am reușit să găsesc formula ideală: privesc cu sclipirea optimismului și a nerăbdării în ochi, pregătită totodată să înfrunt abisul, fără să las cele două perspective să facă schimb de locuri așa cum am mai făcut .

Cu siguranță 31 decembrie este ziua oportunităților, ultima șansă înaintea unui nou început când crezi că mai poți schimba ceva, mai poți îndrepta ce n-ai avut timp să faci tot anul. Și parcă simți că dacă o faci acum, are mai multă importanță, e mai probabil să reușești. Ca și când n-ar mai exista nicio altă șansă. Ca și când ți s-ar reteza orice sorți de izbândă dacă nu închei socotelile cu 2011, dacă nu faci ce crezi că e corect să faci, chiar dacă-ți place sau nu. Și în toată agitația șanselor care vin și pleacă vâjâind în jurul capului tău, te oprești să privești imaginea de ansamblu, într-o stare de imobilitate cronică, și te gândești că cel mai bine, de fapt, e să lași lucrurile așa cum sunt.

Îndrăznesc să spun că 2011 a fost apogeul a tot ceea ce însemn eu, pe toate planurile, fără excepție. Acum, la final, realizez că a fost primul an de până acum când am simțit cu adevărat că trăiesc. Am reușit să definesc aspecte ale proprii personalități care înainte îmi erau străine de orice posibilitate de înțelegere, am avut ocazia să citesc cărți geniale și să vizitez locuri de-un pitoresc excepțional, am cunoscut persoane fascinante, am experimentat pentru prima dată febra examenelor și am învățat jocul complementar al ușilor: mereu va fi alta deschisă care să aline durerea celei închise. Am descoperit multă muzică bună.Am avut curajul să las adevăratele mele pasiuni să mă definească, fără să-mi pese dacă vor fi acceptate sau nu. A fost un an foarte prosper cu blogul. Am trecut de primul semestru de liceu mai bine decât mă așteptam. 2011 a fost anul filmelor magnifice, de aici amintesc Pirații din Caraibe partea a 4-a, Harry Potter și Talismanele Morții partea a 2-a, Saga Amurg: Zori de Zi partea 1, Sherlock Holmes-Jocul Umbrelor (văzut, plăcut, recomandat cu cea mai mare căldură) și multe altele, ca să nu mai zic de piesele de teatru văzute anul acesta, cu menționare ade rigoare pentru Crimă la Howard&Johnson .

Vag, foarte vag îmi amintesc cum era „Adelina” de la sfârșitul lui 2010; știu doar că era melancolică de încheierea unui deceniu. Deceniul acesta a început bine și sper ca teoria mea că orice începe bine se termină inevitabil prost să nu fie întemeiată .Poate că de aceea sunt un pic reticentă despre cât de bun va fi 2012: nu-mi doresc să mă schimb major, așa cum am făcut-o în 2011, în bine ce-i drept; nu vreau să uit felul în care mă simt acum: mulțumită de mine, în armonie cu cei din jur și cu mine însămi.

Am un singur indiciu deocamdată că 2012 are o șansă să egaleze 2011: „The Origin of Love”-aprilie 2012. Magnific talent al destinului să aranjeze piese haosului din mine. Nu pot decât să aștept să iau parte la ce-mi rezervă viața.

Vă doresc un 2012 atât de bun încât să vă întreacă așteptările, un 2012 în care să simțiți că nimic nu vă poate deznădăjdui sau opri din realizarea visurilor!!!